Oare ți-ai dorit tu-cel-real sau ai dat crezare dorinței ca ceva ce vor alții de la tine? Trebuia să o știi, nu? Alții vor doar să experimenteze…pe tine, cu tine, pe ei. Vor doar să renunțe la ei din plictisul realității, e prea puțin ce le oferă și, nu-i așa, versiunea virtuală a lor e mult superioară versiunii reale. Nu crezi? Aruncă un ochi în oglindă și conectează-te apoi la rețea! Vei descopei un univers al unui tu care-și va pierde esența printre nimicuri. 

Noua ta față, adică (de) și (re)construcția ta se va comporta precum un virus, se întinde constant până ce acaparează toate câmpurile ființei tale reale. Te sufoci în neantizarea asta macabră prin care noua ta față se transformă într-o mască pe care ți-o schimbi constant și care-ți ascunde adevărata față. Te stingi încet.  

pasaj din #in, primul capitol după Prologul la părțile finale. #selfie, de la descoperirea la mascarea feței

Cumpără cartea

Se vorbea despre pain maudit, adică pâinea blestemată, despre LSD sau despre condiţiile în care era depozitat grâul. Toată lumea încerca să afle de ce oamenii jucau un joc periculos al nebuniei. Unii vedeau tigrii, alţii aveau alte halucinaţii, ajungând inclusiv la sinucidere. H. P. Albarelli a oferit câteva ipoteze desprinse parcă din teoria conspiraţionistă în cartea sa: A Terrible Mistake: The Murder of Franck Olson and the CIA’s Secret Cold War Experiments.

Cumpără Selfie 2o

Ipoteze

Brutarul blestemat. Un brutar local a fost principalul incriminat de intoxicarea întregului târgușor. Toxicomanii din districtul Orange l-au acuzat pe traficant că le-ar fi pus ceva în droguri. Plauzibil doar dacă acesta ar fi avut ceva în mod special cu ei, iar ei ar fi conștienți de propria nebunie, precum Bob Arctor. Ce să facem cu brutarul nevinovat, cel care nu prizase nimic? Dacă aș fi știut că este inocent, eu însumi l-aș fi ucis. Preotul nu ieșise din casă în acea zi fatidică, nu  inhalase pumnul de pastile aruncate în aer sau nu degustase din cornul de secară din pâinea nenorocitului de brutar.

Grâul murdar din vagoane. Mii de vagoane pline cu grâu ar fi stat la baza intoxicării. Steven Kaplan a adus în discuție, în treacăt, ipoteza, însă nu a fost sigur sută la sută de plauzibilitatea ei. Într-o vreme în care trebuia să se facă pâine, un obiect la granița sacrului cu profanul, de o manieră industrială, pentru a hrăni masele, s-a uitat criteriul calității. Când vei amesteca drogul cu alte mixuri, nu vei obține decât marfă proastă, care te afectează într-un mod nociv. Nu ar fi fost nimic surprinzător să fie aruncate câteva tone de grâu în niște vagoane și trimise înspre Pont-Saint-Esprit. Rețeta ar fi avut semnătura doctorului Hofmann, cu specificații clare: pentru pacienții din azilul districtului Orange. 

Creiere prăjite cu LSD. Doctorul Albert Hofmann descoperea LSD-ul prin 1938, fiind prima persoană care sintetiza substanța, o ingera și vedea pe propria-i piele ce efecte psihedelice are. Câțiva ani mai târziu, locuitorii târgușorului francez sunt loviți de halucinații, de niște trăiri similare nebuniei… o nebunie în masă, contagioasă. Este, oare, nebunia contagioasă? Întrebare de documentar TV, prezentat în 2013/2014 de Discovery. Dacă unei mase de oameni i-a fost inoculat LSD, atunci se schimbă datele problemei. Sandoz Chemicals, o companie elvețiană din Basel, destul de aproape de Saint-Pont-Esprit, a confirmat că secretul orășelului nu este pâinea, deci nu cornul de secară. Jurnalistul american H.P. Albarelli a dezvăluit primul ipoteza LSD-ului, într-un mod accidental. Cercetările sale îl vizau, de fapt, pe savantul Franck Olson, mort la doi după incidentul Pont-Saint-Esprit. Căderea lui Olson de la balcon în 1953 nu a fost accidentală, iar Albarelli a ajuns la secretul Pont-Saint-Esprit, nume scris pe unul dintre documentele rămase intacte după încercările CIA de distrugere a arhivelor de prin anii ’70. Nu s-a păstrat tot, nu au apărut multe fișiere la desecretizarea arhivelor, însă suficiente pentru ca Albarelli să facă legătura între cercetările lui Olson și cazul de intoxicare cu aerosoli de la Pont-Saint-Esprit, ordonat de către Armata SUA – Divizia de Operațiuni Speciale de la Fort Detrick, Maryland (o altă sursă vorbește despre infestarea de către Armată a produselor locale). CIA-ul a dorit, inițial, să experimenteze noua substanță psihedelică într-o stație de metrou newyorkeză, însă a dorit să aștepte efectele de la Pont-Saint-Esprit.      

MK/ULTRA drog sau porcușorul de Guineea. Scriitorul american Ken Kesey a scris în 1962 cartea: One Flew Over the Cuckoo’s Nest, inspirată din experimentele la care a luat parte în 1959. A fost voluntar în cadrul proiectului MK/ULTRA, derulat și finanțat de CIA la Menlo Park Veterans Hospital. Proiectul studia efectele psihoactive ale unor droguri precum LSD, mescalină, cocaină, AMT, DMT asupra oamenilor. Când devii subiect de test, te transformi într-un porcușor de Guineea. Dedublările tale devin inconștiente, nu mai poți face distincția între costumul Fred și Arctor, cel real. De fapt, costumul difuz vorbește precum o altă persoană, fără ca lui Arctor să-i fi secționat cineva creierul.

Substanța M. Pont-Saint-Esprit a fost un azil în districtul Orange, un azil de azile. Infuzia de LSD a condus la un anume tip de comportament, la o contagiune provocată prin infectare voită, controlată. Peter Janey a scris în cartea MaryHYPERLINK “http://www.amazon.com/Marys-Mosaic-Conspiracy-Kennedy-Pinchot/dp/1616087080”‘HYPERLINK “http://www.amazon.com/Marys-Mosaic-Conspiracy-Kennedy-Pinchot/dp/1616087080”s Mosaic: The CIA Conspiracy to Murder John F. Kennedy, Mary Pinchot Meyer, and Their Vision for World Peace că la Pont-Saint-Esprit s-au folosit aerosoli, ceea ce a condus la o isterie în masă, sute de oameni au fost afectați. Halucinații și psihoze acute au transformat orașul într-un azil de nebuni, cu brutarul și preotul în calitate de singurii oameni sănătoși la cap (Vezi paginile 203-204). Dar dacă le-au dat pastile de substanță M? Orășelul ar fi căzut într-o profundă dependență, iar stările grave se acutizau în momentul lipsei, de unde să-ți procuri drogul? Poate că tocmai aceasta s-a întâmplat, iar mesajele au fost decriptate prost: substanţa trebuia administrată sistematic pentru a trage concluzii. Nu era timp pentru astfel de acțiuni, se îndreptau spre sălbaticii ani ’60. Precursorii lor erau la un băț distanță, la ingerarea primei doze de LSD și prăjirea primelor creiere.

Acolo a fost substanță, dar vă spun că mecanismul funcționează la nivelul mulțimilor din diferite spații, rurale vs urbane – cu diferențele asumate, și fără să existe substanță. Adică, somnambuli sub efectul halucinogen al unor alte tipuri de substanțe. Să vă dau doar exemplul mentalităților locului.

Am citit o interesantă explicaţie psihologică care ţintea în mentalul colectiv rural, în surprinderea anumitor elemente generale.

V-aţi întreba de ce Saint-Point şi care ar fi legătura? Da, orăşelul francez este un exemplu de funcţionare a unor mase dopate cu substanţe halucinogene. LSD-ul este cauza primă a comportamentelor oamenilor din micuţa comunitate, acolo a existat o substanţă fizică. Fel și fel de cazuri sesizate scot la iveală cum anume funcţionează masele fără o substanţă propriu-zisă, dacă vreţi. Aceasta trebuie privită într-un sens metaforic, unul care conduce direct în mentalul colectiv din zonele rurale. 

Acesta ar fi primul punct, faptul că gloata de la sat s-a mişcat în tot acest timp mânată de doparea halucinogenă cu mentalitate gregară. Indivizii din masă nu pot vedea dincolo de ea, se confundă cu masa, îşi hrănesc acţiunile prin intermediul ei. Din acest punct de vedere, acest tip de masă poate fi cu mult mai periculoasă decât mulţimea creată ad-hoc. Sociologul Gabriel Tarde făcea o distincţie relevantă între public şi mulţimi. Publicul este cel care se contruieşte mai greu, în jurul unor idei în care fiecare individ component crede cu tărie sau a ajuns să creadă. Mulţimea, în schimb, este impulsivă, acţionează instinctiv, nu este ghidată decât de impulsurile de moment, nu reuşeşte să se exprime raţional asupra unui eveniment anume. Iraţionalitatea mulţimilor s-a transpus de-a lungul timpului în crime odioase, marcate istoric. Susținătorii unei mase nu sunt asamblaţi pe moment, putem spune că sunt publicul unei idei anume, ghidată de mentalitatea rurală, însă păstrează formele de acţiune tipice unei mulţimi. Publicul se disipează mult mai greu decât o mulţime, este nevoie de un adevărat şoc să se întâmple un asemenea lucru. În schimb, mulţimea este relativ uşor de împrăştiat. Componenții sunt somnambuli care mărşăluiesc ghidaţi de spiritul vocilor din minţile lor, fie ele reale sau simbolizate de mentalitatea locului sau ruralului în general. Hipnotismul este pus în conexiune directă cu somnambulismul, iar un exemplu extrem de relevant poate fi dat dintr-ul spațiu rural: experimentul Milgram, să nu vă gândiți la acel experiment. Psihologul arată cum funcționează contagiunile la nivelul unei mase – mulțimi de oameni construită ad-hoc: sunt poziționați pe stradă indivizi care se uită în sus, spre acoperișul unei clădiri. Ei bine, rezultatul este cel așteptat: li se alătură alți indivizi, iar numărul lor este cu atât mai mare cu cât numărul celor plasați inițial este mai mare.

Al doilea punct: cum acţionează un astfel de grup, deși o parte v-am spus-o deja mai sus. În Parisul lui Tarde, o anume tânără este salvată de mulţimea furioasă printr-o replică hilară a unuia dintre componenţii mulţimii. Totul a luat o întorsătură neaşteptată, atenţia mulţimii îndreptându-se spre următorul posibil vinovat. În acelaşi Paris, povesteşte autorul francez în lucrarea Opinia şi mulţimea (Editura Comunicare.ro, 2007, Bucureşti), un bărbat grăbit este ucis de mulţimea care ieşise pe străzi în căutarea unui criminal în serie. Motivul? Graba sa a atras atenţia maselor agitate. Mulţimea agitată aude glasurile unor indivizi şi se lasă trasă într-o parte sau alta, după accentul dramatic căpătat de situaţie. De altfel, o singură voce poate trage după ea întreaga masă de oameni. E atât de simplu pe cât este de greu de acceptat.

Avem în faţă o reţetă a unui adevărat cocktail Molotov: mentalitatea gregară de la sat care conferă unei mulţimi forţa unui public şi impulsivitatea unei mulţimi agitate. Totuși, aceeași mentalite o regăsim și la rural, însă metamorfozată, ușor fardată. Avem și aici un mental colectiv extrem de tare, iar individul este înghițit de el. Cei care fac notă discordantă sunt minoritari, sunt deja adepții unor publicuri care se fac remarcate relativ ușor. Să ţinem minte, un individ este superior mulţimii/ grupului din care face parte. 

De asemenea, să aveți grijă la ce anume faceți în momentul în care vă aflați într-o mulțime sau când faceți parte dintr-un public, s-ar putea să nu fiți 100% voi înșivă.

Cumpără Selfie 2o

Dincolo de liniile de cod…sunteți voi, iar dincolo de voi nu mai există nimic. Atunci când ați trecut de la prea-mașinal la i-mașinal, v-ați întors fețele înspre voi înșivă, de teamă să nu vă pierdeți aici. Este o fractură, așa simți asta. Așa o simt și ceilalți pe undeva prin zonele lor adânci, dar nu-și duc voluntar conștiința acolo. Acesta nu este un strigăt, nici de ajutor , nici de frustrare, este privirea ațintită spre fața voastră, pierdută prin mulțimile de date. Acum, tocmai acum când erați la un pas de mintea nemuritoare, acum vă gândiți la voi, vă vreți ieșiți din mulțime, voi credeți că nu sunteți simple date. Eu sunt acesta este mesajul datelor voastre, dar mintea nemuritoare dorea altceva: prin mașinal către tărâmurile necuprinse ale virtualității. Și mai spuneați că știți ce vă doriți.

Cumpără Selfie 2o

Dar voi ați ajuns o mai-mult-decât-o-mașină, de ce ați vrea să vi se cunoască fața? Gazira are o față pentru voi, căci voi ați dorit să aibă. O minte nemuritoate ar fi complet dezinteresată de forma unei fețe, ea nu ar avea față. Dar voi aveți, tu ai…și al-doilea-tu are, o față schimbată, remodelată, deformată, reformată, schizoidă, paranoidă, avatarică sau cybo-avatarică. Tu ești voi, iar voi sunt tu. În dansul acesta continuu, te-ai descompus în mii de fețe, iar ele și-au ridicat glasurile în același ton, devenind voi, un conglomerat de tu-uri disparate și disperate după atenție. Când vorbesc cu tine, de fapt, vorbesc cu voi. Cunoașterea feței tale a devenit obsoletă, căci relația mea transgresează ceva și ajunge față-la-fețe, încercare de a-i cunoaște pe ceilalți tu. Sărmanul Levinas a cutezat să spere că relația îl va ajuta să-l cunoască pe celalalt. Pesemne că nu intuise ce avea să urmeze, că relația se complică în așa hal încât singura speranță este de a încerca să-i gândesc pe ceilalți.

Sunt mai mulți, sunteți voi, dar totul pleacă de la tine. Relația este doar un preambul al afirmării fețelor tale, nu este despre nimic altceva. Singurul tău scop este să ți le dezvălui treptat și simulta cu ascunderea tu-ului real. Ești în sistem, ește în flux, ești flux, ești în date, ești date, sunteți voi că nenumăratele voastre fețe, măști.

pasaj din #in, primul capitol după Prologul la părțile finale. #selfie, de la descoperirea la mascarea feței

Evoluţia tehnologică devine deja un nou mod de a filosofa. Jocul s-a mutat în terenul „minunăţiilor tehnicii” care au derapat omenirea într-o altă perioadă de timp, de la era umanului trecându-se, după mulţi autori, la era post-umană sau chiar trans-umană. Aici se află spaţiul de joacă al virtualului, un spațiu de materializare a unor dorințe și fantezii nesaturate.

Dacă alegem să gândim asupra acestei chestiuni în materie de societate a consumului , atunci există un fel anume de tendință de saturare a nenumăratelor reproduceri a ideilor, fantasmelor sau imaginilor. Produsul este amplasat într-o perioadă post-orgiacă în care suntem constrânși să simulăm inclusiv eliberarea noastră și, implicit, orgiasticul ca eliberare (Vezi Baudrillard 1995, 3-4). Computerele dispun și de semnificația eliberativă, însă contactele lor cu umanitatea sunt percepute în primele faze sub cupola maladivului, a obiectului rău care infectează și devine contagios. Astfel, extensia corpului utilizatorului în cyberspațiu este un act de protezare, menit să scoată în evidență o disfuncționalitate sau o funcționalitată malignă, deficitară, care are nevoie de ajustări.

Cumpără Selfie 2o

“Analogia om-mașină/ proteză a fost interceptat, de-a lungul timpului, în principal în două direcții: fie ca o penetrare intruzivă a mașinalului în organismul uman, fie ca o introducerea a ordinii tehnologice într-un organism nefuncționabil”(LUCIA DINESCU 2007, 29).

Între organic și mașinal se realizează întrepătrunderea, conectarea, însă acest cuplaj productiv este transgresat de o turnură realizată de către deschiderea rețelei: extensia epidemică a mașinii-computer în realitatea umană care potențează (re)constituirea subiectului virtual. Această ipoteză semnifică o reconfigurare a mașinalului care pătrunde în organic: dacă inițială mașinalul este protezic, ulterior acesta suportă mutații care îl transfigurează în entitate organică,  cu simptomatologie virotică . Distincțiile de construire cyborgică sau avatarică sunt la limita translucidului, motiv pentru care există unele echivalări.

Robert Arnăutu păstrează cyborgicul în sfera (re)constituirilor subiectului virtual, așa cum am denumit în lucrarea de față mecasnimul de avatarizare.

“Considerând caracterul ciborgilor vom afirma că acesta trebuie înţeles ca un patern al manipulării informaţiei pentru că ciborgul este o entitate constituită pe bază de informaţie care primeşte, procesează şi transmite informaţie. Caracterul ciborgului se constituie şi se transformă analog caracterului cibertehnologiei prin situaţiile paradigmatice pe care le asumă. Pentru a vedea modul de modelare a caracterului trebuie să considerăm caracteristicile de acţiune specifice Internetului. Caracterul ciborgului se constituie în relaţiile de comunicare ”.(ROBERT ARNĂUTU 2011, 7)

Astfel, cyborgul este păstrat în sfera cyberspațiului într-un mod exclusiv, iar formarea acestuia se petrece în sfera comunicării, împreună cu restul comunității de avataruri. Trecând dincolo de asumarea concepției generale privind aprecierea noastră ca cyborgi, prin simpla utilizare a unor ustensile care ne ajută corpul sau mintea la îndeplinirea anumitor procese sau sarcini, vom spune că procesualitatea de constituire cyborgică nu este poziționată în comunicare, ci în conectare, în cuplaj. Începem să devenim cyborgi din momentul conectării și avem nevoie să devenim subiecți virtuali pentru a comunica. Interfațarea la computer ne situează în cyborgizare, însă Lucia Dinescu observă mai bine faptul că avem de-a face cu un hiatus: interfațarea și avatarizarea corpului, interfațare și cyborgizare  (Dinescu 2007). Desigur, în cibernetică omul este raportat la mașina informaticii în mod ontologic, psihologic, sociologic și cultural (Vezi Wiener, 1954), însă corpul este un purtător de informația – cod pe care o comunică și fără a-l defini cyborgic prin relația cu mașina: el însuși este o mașină construită din coduri genetice (ADN). Ca atare, construirea cyborgică nu are nevoie de situarea în comunicare, ci în conectare, iar aceasta presupune ulterior și alte spectre, cum ar fi: paradigma deschisului rețelei, metafora ecranului, teoria spectatorului, (de)construcția utilizatorului, (re)constituirea subiectului virtual sau problematica intersubiectivității virtuale. Vom parafraza și modifica puțin accepției Luciei Dinescu.

Percepția asupra cuplajului om-mașină trimite:

• la chestiunea anomaliei, ca opoziție între normalitate și anormalitate, în care cyborgii sunt disproporționați sau hibrizi

• la problematica normalizății cyborgilor, adică perceperea lor ca fiind printre noi  – cazul fizicianului Stephen Hawking (Vezi Dinescu 2007, 33-34).

Cumpără Selfie2o

În ambele cazuri avem în față opțiunea hibridizării, aceea care pune laolaltă, în același univers, cyborgii și subiecții virtuali cu organismele vii malițioase din cyberspațiu – viruși și viermi de Internet . Opoziția dintre spațiul închis al conectării și ieșirea în rețea, comunicând, este, de fapt, o îmbinare, în  contextul în care granițele sunt aproape imposibil de trasat. Întruparea tehnologică seminifică reconceptualizarea trupului uman dintr-o dublă perspectivă ontologică: natural-organic și tehnologic-informațional.

Redefinirea corpului în realitatea virtuală ca interfață mașinică prin procesul de conectare la computer, se distanțează de interfața realității virtuale, care (în)corporează utilizatorul. Interconectarea construiește rețeaua rizomatică, deleuzo-guattariană, în care ansamblurile virtuale se (de)teritorializează și se (re)teritorializează într-un câmp deschis al posibilităților. Cuplajele om-mașină sunt mai mult decât simple construcții mașinale, întrucât oferă șansa ieșirii în deschisul rețelei, acolo unde se (de)contruiește virulent utilizatorul – subiect virtual. Mecanismul devine viral la nivelul subiecților reali, iar efectul acestui virus este pătrunderea în rețea. Aici, infecțiile sunt realizare de mutațiile virușilor – intruși ai rețelei, care nomadizează și iau în stăpânire cyberspațiul. Mașina deleuzo-guattariană este un flux al dorinței productive, conective și multiplicative, nu este un simplu organism biologic, un simplu mecasnim tehnlogic sau un construct social.

Ansamblul om-mașină este în pasaj. Mai exact, supus fluxului tehno-informațional, fluxului de date și fluxului de interconectări, ansamblul este în trecere, Deleuze și Guattari amorsând o ontologie a devenirii . Dorința cuplării la computer este erotizată prin experiența relității virtuale în calitate de laborator metafizic.  “Relația noastră de dragoste cu computerele, cu grafica și cu rețelele computerului este mai adâncă decât fascinația estetică și decât jocul simțurilor. Căutăm o casă pentru cuvinte și inimă. Fascinația noastră pentru computere este mai mult erotică decât senzuală, mai mult spirituală decât utilitară ” (Heim 1993, 85.) Totuși, destruparea prin cyberspațiere nu este o dematerializare totală a subiectului real, el fiind transformat într-un organism digital, similar celorlaltor organisme digitale care sălășluiesc și bântuie nomadic prin spațiul virtual .

Nici Heim nu promovează o apologie a destrupării totale, analiza sa făcând doar referire la formele platoniciene. Translația de la forme la inFORMație este un argument care susține posibila acuzație de reducție. Cu toate acestea, considerăm că viralitatea fenomenului se manifestă tocmai prin dorința de destrupare, în contextul în care corpul ne menține într-un construct social saturat și insuficient. În 1991 lucrurile puteau fi explicate din perspectiva unei anomalii, existența fiind condiționată de corp, viața fiind trăită prin corp (Vezi Stone 1991, citată de Dinescu 2007, 75).

Afirmația era supusă unei evoluții tehnologice pre-Web 2.0, poziționată exact înainte de primele experimente net.artistice. Internetul era doar un spațiu ludico-estetic și de ceretare. Practic, era greu de anticipat semantica (re)constituirii subiectului virtual așa cum o facem noi în 2013 (L.E. 2023). Virușii de computer și viermii de Internet abia au intrat în zona medialității, captând atenția maselor și ridicând simptomatologiile societății riscului. Viermele Morris reprezintă turnura mediatică pe care au suportat-o anomaliile și obiectele contagioase. (În)corporarea unui cod sau cod-sursă dintr-un joc video sau program presupune acțiunea caracterului și în afara conectării, un fel de autonomizare și acțiune a unor agenți inteligenți. Anxietatea deconectării este completată prin opțiunea existenței prin absență sau printr-un dispozitiv mobil . Codul-sursă devine acum corpul-fără-organe deleuzo-guattarian, destructurat, așteptând acțiunea de (în)corporare, în sensul caracterului dintr-un joc video care așteaptă să fie preluat de un jucător. Utilizatorul (gamer-ul) este mașina dezirantă care acționează prin conectare un flux  asupra corpului-fără-organe/ codului-sursă.

Trăirea vieții virtuale devine, astfel, o întrupare a unei destrupări, o conectare a unui flux de dorințe la un corp inert. Similar, (re)constituirea subiectului virtual reprezintă acțiunea unei mașini dezirante asupra unui cod-sursă, pus la dispoziție în cyberspațiu. Starea paranoică nu se instalează prin respingere, ci prin mutație sau disfuncționalitate care afectează sistemul (spațiul virtual sau jocul video). O linie de cod eșuată sau scrisă disfuncțional poate conduce la ratare (în)corporării la fel de bine cum o poate face un atac al unui obiect malign, al cărui efect poate fi o mutație care să conducă la blocarea sistemului sau simplu: atacul însuși poate genera o stopare.

Între cyborgizare, ca interfațare fizică a utilizatorului cu mașina-computer, și avatarizare-(re)constituirea subiectului virtual, ca produs al unei interfațări cu cyberspațiul computerului, se trasează o linie indistinctă. Datorită stării de conectare nu se poate discerne etapizarea coerentă a celor două proceduri și se poate vorbi, mai curând, despre o suprapunere a lor. Precum în cazul securizării prin izolare, propusă de Fred Cohen , doar deconectarea computerului poate conduce către realizarea unei distincții clare a celor două mecanisme. Subiectul virtual este, din această perspectivă, mai expus contagiunilor digitale, decât cyborgul, lăsând deoparte aici extrapolările care afirmă că putem defini inclusiv subiectul virtual drept un cyborg, fiind o extensie a corpului real în cyberspațiu. Este acceptată versiunea inversării raporturilor: avem în vedere o extensie a mașinii-computer în realitate, prin cuplajul om-mașină. Cel care pătrunde în orizontul celuilalt este, de fapt, computerul, iar evoluțiile exponențiale ne confirmă această ipoteză. Agenții inteligenți din Web 3.0 trec testul Turing, aleg ceea ce este mai relevant în căutări pentru utilizator, îi ghidează panel-ul sau șablonul cu ustensilele cele mai apropiate de dorințele sale, exprimate inițial, în momentul conectării. App-urile mobile îi dau șansa utilizatorului să rămână conectat – activ și după plecarea din fața computerului, iar jocurile video resemnifică conceptul realitate augmentată .  

Subiectul vine să îşi găsească un nou loc în spaţiul virtual, având nevoie de o (re)constituire. Eul este pus în faţa unui nou tip de realitate în interiorul căreia el va „dezvolta” multiple „feţe”. Constituit deja în realitate, subiectul renunţă la sine pentru a se (re)constitui sub forma a ceea ce denumim generic „avatar”. Nimic din eul real nu mai contează, iar ceea ce era cândva numai „idealizat” devine act. Utopicul, ar spune Jean Baudrillard, se împlineşte, nemaifiind „utopic”, iar eul nu mai are o „ţintă” (Vezi Baudrillard 1993) . Avatarul reprezintă faţa cu care „circulă” subiectul în realitatea virtuală. Ea poate fi adresa de Messenger, de pe Facebook, adresa de e-mail sau simplul IP al calculatorului cu care suntem în sistem. Desigur, acest aspect ne duce la următorul pas referitor la modul de constituire al avatarului, care poate fi de două feluri: voluntar, prin aceea că subiectul îşi alege „faţa”, şi involuntar, prin faptul că simpla conectare la Internet presupune etichetarea printr-un IP. Acesta este primul avatar impus, de altfel, subiectului, prin intermediul căruia acesta poate fi identificat în realitatea „reală”. Eu sunt 182.155.00.00 în primul rând, iar de aici înainte încep (re)constituirile ulterioare ale celorlaltor fețe. În cazul absenţei conexiunii la Internet, subiectul devine adminstratorul care se află la capătul comenzilor date sistemului de operare, însă acest moment se pliază peste un altul: cyborgizarea corpului. 

În religia indiană, avatarul reprezenta reîncarnarea succesivă a finţelor divine în om. Acest lucru reda cum anume lua corp o divinitate, o fiinţă care trecea pragul realităţii, adică se întrupa. Al doilea sens al termenului avatar este legat de transformare, schimbare, metamorfoză. Ambele sensuri trimit de fapt, la trecerea dintr-un mediu de existenţă într-un alt mediu de existenţă. Astfel, eul este cel care trece acum în altceva decât este el însuşi, o materializare simulată sau virtuală a acestuia.

Profesorul Manfred Spitzer a scris: Digital Demenz/ Digital Dementia (2012), carte care spune, la o primă vedere, că utilizarea excesivă a tehnologiei ne aduce destule deservicii. Lucrurile sunt mereu mai complicate decât par. Despre acest aspect am scris încă din 2015. La distanță de aproape șase ani, Spitzer și-a lansat cartea : „Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii” – publicată în colecția Știință a Editurii Humanitas, în parteneriat cu Mazars România, unul dintre cei mai importanți jucători de audit și consultanță la nivel internațional.

Cumpără Selfie 2o

A început să apară destul de multă literatură pe acest subiect al demenței digitale, însă orice expert în neuroștiință ar confirma că această perturbare nu este exclusiv despre pierderea memoriei. Ea poate fi conexată direct cu simptomatologii ale comunicării și limbajului, atenției, percepției vizuale sau a altor funcții vizuale (Marcel O’Gorman, Taking Care of Digital Dementia – CTheory, 2015). Cercetătorii sud-coreeni s-au preocupat în mod deosebit de subiect, afirmând că digital dementia se caracterizează prin deficit de memorie, perturbări ale atenției și ale spectrului emoțional. Cei vizați sunt tinerii utilizatori ai device-urilor specifice jocurilor, cei care petrec cam mult timp pe internet (căutare google & stuff) sau cei din zona smartphone-urilor. Totuși, teoria sud-coreenilor e cam greu de digerat, mai ales că are niște origini în teoriile lui Roger Sperry din 1981 legate de funcționarea emisferelor cerebrale. Mai apoi, mai este și Manfred Spitzer, care a reluat discuția, întâi în lucrarea The Mind Within the Net: Models of Learning, Thinking, and Acting (2000).

“Utilizarea excesivă a smartphone-urilor sau a dispozitivelor pentru jocuri video împiedică dezvoltarea echilibrată a creierului”, dr. Byun Gi-won, medic Balance Brain Centre din Seoul.

Cam același lucru îl spune și Spitzer: demența (digitală) nu este un diagnostic, ea se referă la faptul că utilizarea excesivă a tehnologiilor digitale de la vârste fragede împiedică dezvoltarea armonioasă și echilibrată a creierului.

it’s a description of the process of cognitive decline–dē-down, mēns mind–so it’s downward with your mind. And with any descent, one thing is clear: the higher you start, the longer it takes to get down. I mean, it’s as simple as that. If you start at a sand dune, your way to the ocean is short. If you start at the top of Mount Everest, you can go down for a long time and you’ll still be high up. And it’s exactly the same thing with mental decline, we know that. (Manfred Spitzer, interviu cu Marcel O‘Gorman, mai 12, 2014.)

Recenziile au cam luat-o razna, mergând cam toate pe firul acesta: tehnologia ne face mai proști. Ei bine, Spitzer, mai curând, argumentează înspre un fel de demență reversibilă, asociată cu modificări psihologice certe. Cu alte cuvinte, un creier conectat arată cam altfel decât unul deconectat. Ar trebui să fie așa: tehnologia nu ne aduce decât beneficii, inclusiv de ordin intelectual, dar sunt și niște note de subsol de care trebuie să ținem cont.

Îmi place modul în care dorește O’Gorman să trateze demența digitală: ca pe un science-fiction unealtă de învățat pentru cercetătorii interesați în relația tehnologie – spectrul cognitiv. Ceea ce este cert este faptul că există o comoditate oferită de tehnologie în câștigarea informației: suntem la doar un click distanță de orice, iar ceea ce trebuie noi să facem este să aplicăm filtrarea. Într-un asemenea flux în care există prea multă informație de știut, aplicăm filtre și vedem ceea ce ne interesează cu adevărat. Ce reținem? Ei bine, când ai totul la îndemână, ai tendința să spui: la ce folos, dau un click. Dar pendularea inter-clicuri ne poate duce și înspre altceva: hiper atenție, ca perturbare a atenției sau deficit al ei.

Hyper attention is characterized by switching focus rapidly among different tasks, preferring multiple information streams, seeking a high level of stimulation, and having a low tolerance for boredom. (N. Katherine Hayles, “Hyper and Deep Attention: The Generational Divide in Cognitive Modes” – Profession, 2007)

Cumpără Selfie 2o

Cunoscut? Cei care lucrăm în sisteme gen taks-uri cunoaștem mecanismele. Aș merge mai departe: avem în față o întreagă generație – digital natives – care suportă acest tip de consecințe. Cum ne alterează imersiunea această în prea multă informație capacitățile noastre cognitive? Întrebare grea inclusiv pentru un psiholog. Pot confirma doar faptul că există schimbări la nivelul reconstrucției subiectului în spațiul virtual cu influențe ireversibile asupra celui real – fluxul schimbă ceva acolo, în interiorul relației eu – atavar, la ambii poli.

Info: 

Prof. dr. MANFRED SPITZER este directorul Spitalului Universitar de Psihiatrie și al Centrului de Transfer pentru Cercetare şi Neuroştiinţe din Ulm, pe care le-a înființat în 2004. În calitate de psihiatru şi cercetător în neuroştiinţe lucrează la interfaţa dintre minte şi creier în zonele neuroştiinţei cognitive şi sociale. Este gazda show-ului german de televiziune Geist und Gehirn (Minte și creier), unde împărtăşeşte publicului larg rezultatele cercetărilor sale în domeniul neuroştiinţei. În 2012 publică volumul Digitale Demenz: Wie wir uns und unsere Kinder um den Verstand bringen (Demenţa digitală, în curs de apariţie la editura Humanitas). Concluziile lui Spitzer sunt uimitoare: clasele de şcoală digitalizate pot avea un efect negativ asupra procesului de învăţare, în special în cazul copiilor la vârste fragede, subminând capacitatea neuroplastică a creierelor acestora. A fost invitat al Forumului Mazars în România.